Creștinul sufletesc 2

Faptele credinciosului sufletesc

Creștinul sufletesc 2
Cei sufleteşti sunt neîntrecuţi în privinţa faptelor. Abundă în activităţi, râvnă şi bunăvoinţă. Dar ei nu lucrează pentru că au primit poruncă de la Dumnezeu, ci pentru că le dă ghes zelul şi capacitatea lor. Ei cred că e de ajuns să faci lucrarea lui Dumnezeu, neştiind însă că numai acea lucrare pe care o facem la îndemnul lui Dumnezeu este cu adevărat demnă delăudat. Credincioşii aceştia nu au nici inima de a se încrede, nici timpul de a aştepta. Ei nu caută niciodată cu sinceritate voia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ei acţionează de capul lor, sub impulsul ideilor şi planurilor de care le e plină mintea. Întrucât, nimic de zis, lucrează totuşi din greu, creştinii aceştia fac greşeala de a se considera mai înaintaţi decât fraţii lor maipuţini harnici. Va putea însă tăgădui cineva că aceştia din urmă, prin harul lui Dumnezeu, s-ar putea să fie totuşi mai spirituali decât primii? Truda credincioşilor sufleteşti depinde în mare măsură de simţuri. Se apucă de lucru doar atunci când au chef, iar când îi părăseşte plăcerea de a lucra, lasă totul baltă. Vor vesti Evanghelia ore în şir unui suflet, fără să se simtă obosiţi, atâta timp cât simt în inimă un foc arzător şi o un sentiment de bucurie. Dar de îndată ce sesizează că le-a scăzut temperatura sufletească şi nu mai au animaţia de la început, le îngheaţă cuvintele pe buze, chiar dacă poate tocmai atunci ar fi cea mai mare nevoie, ca de pildă, într-o situaţie când cineva e pe patul de moarte. Când au încărcăturasufletească necesară, pot alerga neobosiţi o mie de kilometri! Dar în lipsa acesteia, încearcă să-i clinteşti din loc! Ei nu-şi pot ignora într-atât simţurile încât, deşi cu stomaculgol, să vorbească unei femei samaritane sau, deşi obosiţi, să discute cu un Nicodim.Creştinii fireşti vor fapte, fapte şi iar fapte; însă, cu toată truda şi efortul lor, nu reuşesc să-şi menţină duhul într-o stare de pace. Nu pot să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu cu liniştea şi calmul ce-i caracterizează pe fraţii lor spirituali. Prea multă muncă le produce indigestie. Dezordinea exterioară devine neliniştea lor interioară. Inima lor e stăpânită de tot ce se petrece în afară. „Distras de prea multă slujire“ (Luca 10.40), iată trăsătura dominantă a credinciosului sufletesc! Creştinii fireşti se descurajează lesne când trebuie să pună umărul la o lucrare grea, căci le lipseşte acea bizuire pe Domnul, care i-ar face să realizeze că lucrarea e a Lui, nu a lor! Fiind condiţionaţi de senzaţiile interne şi de împrejurările externe, nu mai pot aprecia „legea credinţei“. Când simt că au dat greş – deşi realitatea s-ar putea să fie cu totul alta – se dau bătuţi numaidecât; cad doborâţi de deznădejde când împrejurările sunt sumbre şi lipsite de orice atracţie. Ei nu au intrat încă în odihna lui Dumnezeu. Fiindcă nu văd niciodată decât în faţa ochilor, fiindcă le lipseşte viziunea vieţii, credincioşii care se încred în sufletul lor cad uşor pradă deznădejdii. Câte o biruinţă de moment le dă bucurii nespuse, dar o înfrângere temporară nu-i mai scoate din tristeţea lor. Încă n-au descoperit secretul de a privi, cu ochii credinţei, dincolo de momentul întunecatal prezentului, la capătul luminos al încercării prin care-i trece Domnul. Ard de nerăbdare săvadă rezultate pozitive imediate, ca inima să li se simtă mângâiată. Când succesul întârzie să se arate, cad obosiţi pe cărare şi nu se mai încred în Dumnezeu şi-n puterea Lui de a-i duce biruitori chiar prin întunericul ce pare să nu se mai termine.Cei sufleteşti sunt experţi în a băga altora de vină, uitând că poate şi ei au destule de îndreptat. La critică sunt primii, la iertat pe alţii ultimii! Când îi descos pe unii şi le examinează cu lupa scăderile, emană un aer de superioritate şi atotştiinţă şi deşi prin ceea ce spun, au uneori dreptate – din punctul de vedere al legii! – nu vorbesc însă animaţi demotive juste. Tendinţa de a se pripi îşi pune adesea amprenta peste cei stăpâniţi de sufletullor. Ei nu ştiu să aştepte în tăcere pe Domnul. Tot ce fac, fac în grabă, în pripă şi sub impulsuri fireşti. Chiar şi în lucrarea Domnului, creştinii aceştia sunt mânaţi de râvna lor proprie, am putea zice chiar de patimă, încât nu mai au răbdare să aştepte ca Dumnezeu să le netezească drumul şi să le arate desluşit voia Sa. Mintea celor fireşti e preocupatănumai cu propriile lor strădanii. Fac planuri, cumpănesc acţiunile, îşi trasează sarcini şi prezic mersul lucrurilor. Uneori prevăd un viitor luminos, sub impulsul bucuriei de moment, alteori prevestesc numai întuneric şi cad pradă celei mai crunte deznădejdi. Îi determină oare asta să se gândească la Domnul lor? Nicidecum! Mai degrabă, continuă să-şianalizeze acţiunile anterioare care i-au dus în starea asta. Pentru ei lucrul cel mai important este să lucreze pentru Domnul, uitând că Domnul este Cel care ne dă fiecăruia lucrarea ce-o avem de făcut. Şi astfel în viaţa lor lucrarea devine centrul, în vreme ce Domnul lucrăriicade pe planul doi sau trei. Persoanele cu predispoziţie sufletească, fiind lipsite de discernământul spiritual, se lasă călăuzite de gânduri fulgerătoare care le inundă dintr-o dată mintea; cuvintele şi faptele lor sunt, prin urmate, cu totul nepotrivite. Îşi deschid gura să vorbească nu pentru că ar fi nevoie de asta, ci pentru că ei cred că e nevoie. Şi atunci se întâmplă să facă reproşuri, când ar trebui să mângâie, şi mângâie când ar trebui sămustre. Toate acestea se datorează unei deficienţe pe plan spiritual. Se bizuie prea mult pe gândurile lor mărginite şi mărginitoare. Chiar după ce s-a dovedit că vorbele lor n-au avut nici un efect pozitiv, încă refuză cu încăpăţânare să accepte acest verdict.Datorită faptului că posedă munţi întregi de planuri şi opinii cu duiumul, este extrem de greu să lucrezi cu un astfel de creştin firesc. Tot ce declară el drept bun şi sănătos trebuie neapărat luat ca atare şi de ceilalţi. Esenţa oricărei cooperări armonioase cu el este să fii întotdeauna de acord cu toate ideile şi interpretările lui. Până şi cea mai neînsemnată interpretare este pusă de el pe picior de egalitate cu „credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor“. Nu poate tolera absolut nici o abatere de la opinia lui. Deşi credinciosul sufletesc ştie că nu trebuie să ţină morţiş la părerile sale, va avea însă grijă ca dacă trebuie renunţatvreodată la o părere, atunci să fie părerea altora, nu a lui! Desigur, va spune el, sectarismul e contrar Scripturii, dar nu se va gândi deloc că poate chiar secta lui trebuie desfiinţată. Tot ce stă în afara concepţiilor sale va fi etichetat de el drept erezie. (Mai e de mirare că alţi creştini – la fel de fireşti ca el – îi răspund cu aceeaşi monedă, respingând autenticitateacredinţei lui?) Credinciosul sufletesc e foarte ataşat de lucrarea sa. E tare lipit de cercul lui restrâns de prieteni intimi şi astfel nu reuşeşte să coopereze cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Apoi, el insistă asupra clasificării copiilor lui Dumnezeu în funcţie de cultul din care face elparte. Când e vorba să predice, cei sufleteşti nu se pot bizui în totul pe Dumnezeu, ci vor recurge fie la două-trei istorioare „pline de miez“, fie la resursele inerente personalităţii lor. Doar un predicator aşa de mare ca ei are autoritate, nu-i aşa? Deci lozinca lor e: „Dacă am spus eu asta, atunci trebuie s-o luaţi ca din partea Domnului!“ S-or fi bizuind ei pe Domnul uneori, dar de cele mai multe ori eul propriu le asigură energiile. De aici şi pregătirile minuţioase pe care le fac înainte de predică, analizând ore în şir materialul cules din cărţi, în loc să se roage şi să se silească să afle voia lui Dumnezeu, aşteptând să fie umpluţi cuputere de sus! Apoi îşi memorează predicile şi le redau cuvânt cu cuvânt, ori de câte ori e nevoie! În toate aceste lucrări, gândurile lor sunt cele care joacă rolul primordial. Negreşit, cu asemenea metode, credincioşii din această categorie îşi vor pune mai mult încrederea în mesajul lor, decât în Domnul. În loc să se încreadă în Duhul Sfânt, lăsându-L pe El să le descopere ce nevoie au ascultătorii cărora le vorbeşte, pentru ca apoi tot El să dea şi hrana necesară, credincioşii aceştia se bizuie, din păcate, exclusiv pe cuvintele rostite de ei, ca şi când acestea ar putea mişca inimile oamenilor. Nimic de zis, la modul abstract cuvintele lor pot conţine mult adevăr, dar lipsite de viaţa pe care numai Duhul Sfânt le-o poate da, cuvintele acestea, deşi adevărate, nu produc rezultate trainice. Puţine vor fi roadele la cei ce se bizuie pe cuvinte, şi nu pe Duhul Sfânt. Oricât de bine ai articula aceste cuvinte, ele vor afecta doar mintea oamenilor, nu şi inima lor. Credincioşii sufleteşti se dau în vânt după cuvinte şi expresii savante, „de mare efect“! Cel puţin în această privinţă încearcă să-i imite pe cei cu adevărat spirituali, care, întrucât cunoştinţele le-au fost dublate de o adâncă experienţă şi o trăire a acestora în practică, pot acum să înveţe pe oameni cu mare eficacitate, aşa cum n-au visat nici unul din precursorii lor. Cei fireşti văd în asta o mare oportunitate pentru ei înşişi, drept care se apucăîndată să copieze cuvinte cheie şi ilustraţii celebre. Ori de câte ori le vine o idee nemaipomenită, pe stradă, în biserică, la masă ori chiar în pat, şi-o notează numaidecâtîn carneţelul lor, ca s-o poată folosi mai târziu. Nu-şi fac probleme să afle dacă ideea respectivă le-a fost descoperită duhului lor de către Duhul Sfânt, sau dacă pur şi simplu e produsul minţii lor. Unii creştini cu adevărat sufleteşti găsesc o mare bucurie în a-i ajuta pe alţii. Întrucât încă nu au ajuns la maturitate, nu ştiu când e momentul cel mai potrivit pentru a da hrană altora. Asta nu înseamnă că nu au cunoştinţe; dimpotrivă, au prea multe! Când descoperă vreo neregulă ori află de o nevoie acută, îndată îşi iau aerul de fraţi maturi, gata să ajute, deşi poate le lipseşte discernământul pentru situaţia respectivă. Toarnăfără măsură învăţături din Scriptură şi experienţe de-ale sfinţilor. Şi astfel spun tot ce ştiu, ba mai mult decât ştiu, trecând uneori în domeniul presupoziţiilor. Aceşti credincioşi „cumare greutate“ debitează, rând pe rând, tot ce s-a acumulat în mintea lor, fără să-şi pună întrebarea dacă interlocutorii lor au nevoie de toate astea sau dacă pot asimila atâta învăţătură deodată. Sunt ca Ezechia, care şi-a dezvăluit toate comorile şi n-a lăsat nimic ascuns din avuţiile sale. Uneori, fără nici un impuls din afară, ci numai pentru că o emoţie lăuntrică le-a dat ghes, îşi vor copleşi ascultătorii cu învăţături spirituale, multe din acestea fiind doar simple teorii, căci, vedeţi, ei fac paradă de cunoştinţele lor!Trăsătura de mai sus nu e valabilă însă în cazul tuturor copiilor sufleteşti ai lui Dumnezeu, ci diferă de la personalitate la personalitate. Unii sunt mai tăcuţi de felul lor, vorbind doar foarte rar şi numai un cuvânt-două. Chiar când sunt confruntaţi cu o nevoie disperată, care ar reclama intervenţia lor, ei rămân tăcuţi ca mormântul, căci n-au fost eliberaţi detimiditatea şi de sfiala lor înnăscută. Poate stau lângă cei vorbăreţi şi-i osândesc în inima lor, deşi ei nu sunt cu nimic mai puţin sufleteşti decât aceia. Pentru că nu sunt ancoraţi în Dumnezeu şi, prin urmare, n-au învăţat secretul de a fi ascunşi în El, oamenilor fireşti le place să fie văzuţi. Se luptă să pună mâna pe locuri importante în cadrul lucrării spirituale. Dacă participă la conferinţe, servicii în adunări, se aşteaptă să fie neapărat puşi să vorbească, uitând că poate le este mai de folos să asculte. Sunt în culmea bucurieiori de câte ori sunt apreciaţi în public şi li se acordă respectul pe care sunt siguri că-l merită.Celor sufleteşti le place nespus să vehiculeze cu expresii spirituale. Învaţă pe dinafară un vocabular duhovnicesc, din care se inspiră ori de câte ori simt nevoia. Recurg la aceste cuvinte speciale atât în predici, cât şi în rugăciuni, dar inima lor nu participă la aceste cuvinte. O ambiţie nemăsurată îi caracterizează pe cei care trăiesc în domeniul sufletului. Primul loc în toate îl ocupă adesea dorinţa lor. Se apropie de lucrarea Domnului cu o mândrie deşartă. Aspiră la funcţii de mare răspundere, să poată fi folosiţi în chip măreţ deDomnul. Cu ce scop? Ca să obţină un post important, ca să fie aclamaţi de oameni! Le place să se măsoare cu alţii: poate nu atât de mult cu cei pe care nu-i cunosc, cât cu cei ce pe carei cunosc. Eforturile şi luptele pe care le duc astfel în lumea lor nevăzută de alţii pot fi uneori foarte acute. Pe cei inferiori lor din punct de vedere spiritual îi dispreţuiesc, considerându-i leneşi; în schimb, pe cei care evident au înaintat mai mult în cele spirituale vor încerca mereu să-i diminueze, să le ciuntească din merite, socotindu- se pe ei înşişi cam la acelaşi nivel cu ei. Preocuparea lor neobosită este de a fi mereu în vârf, mereu ascultaţi de oameni. Speră ca lucrarea lor să propăşească, pentru ca reputaţia lor să crească. Desigur toate dorinţele acestea sunt bine camuflate îninima lor, neputând fi uşor detectate de alţii. Dar oricât şi-ar ascunde aceste tendinţe sau ar încerca să le amestece cu scopuri mai curate, prezenţa acestor dorinţe josnice nu poate fi tăgăduită. Cei sufleteşti manifestă multă mulţumire de sine. Dacă se întâmplă ca Domnul să Se folosească de ei pentru a mântui un suflet, vor izbucni în strigăte de bucurie şi se vor considera foarte împliniţi duhovniceşte. Sunt mândri de ei şi dacă numai o dată reuşesc. Puţină cunoştinţă, puţină experienţă, un succes cât de mic, îndată generează în ei o exaltare de parcă ar fi cucerit lumea toată! Trăsătura aceasta comună celor sufleteşti e caracteristică vasului mic, ce se umple foarte uşor. Ei nu observă cât de vast şi de adânc este oceanul de apă care a rămas. Atâta timp cât găleata lor e plină, sunt pe deplin mulţumiţi. Ei nu s-au pierdut pe ei înşişi în Dumnezeu, ca să ajungă la starea de a lua toate lucrurile aşa cum vin, şi bune, şi rele, ca din mâna Domnului. Ochii le sunt aţintiţi asupra preocupărilor mărunte ale eului lor, de unde şi amploarea care o dau unei simple victorii sau înfrângeri. Tocmai capacitatea aceasta mărginită este motivul pentru care Dumnezeu nu Se poate folosi de ei mai mult. Dacă explodează cu atâta frenezie la câştigarea a doar zece suflete, ce vor face când se vor întoarce la Domnul o mie de suflete? După ce au avut un mare succes în propovăduirea Cuvântului, un singur gând stăruie în mintea credincioşilor sufleteşti: ce frumos au vorbit! Se bucură mult gândindu-se mereu la superioritatea lor. Ce mult se deosebesc ei de alţii! Ba, chiar uneori sunt „mai mari decât cel mai mare apostol“. Sunt jigniţi dacă uneori oamenii uită să-i coteze ca atare. Deplâng orbirea celor care nu văd că printre ei e un profet din Nazaret. Uneori, atunci când credincioşii sufleteşticred că au introdus în mesajele lor gânduri pe care nu le-a descoperit nimeni până atunci, se tulbură dacă ascultătorii rămân reci în faţa unor asemenea „minunăţii“. După fiecare succes, vor petrece câteva ore sau zile pentru a se felicita pe ei înşişi cum se cuvine. Robi unei asemenea amăgiri, nu e de mirare dacă se aşteaptă ca biserica lui Dumnezeu să descopere în curând un mare evanghelist, reformator sau autor de căpetenie în ei. Şi ce chinuri cumplite vor suferi dacă oamenii nu vor avea atâta maturitate încât să le recunoască acest lucru! Credincioşii fireşti sunt cei fără principii! Cuvintele şi faptele lor nu urmeazălinii călăuzitoare bine stabilite, ci ei trăiesc stăpâniţi de emoţiile şi de mintea lor. Acţionează după cum simt sau gândesc, uneori abătându-se de la tiparul lor obişnuit. Schimbarea aceasta se poate observa mai ales după câte o predică. Se schimbă pe potriva celor predicate cu puţin timp mai înainte. De pildă, dacă vorbesc despre răbdare, atunci o zi-douădupă aceea vor fi deosebit de răbdători. Dacă în predica lor îi îndeamnă pe oameni să-L laude pe Dumnezeu, şi ei vor începe să laude şi să laude încontinuu! Din păcate, asta nu va dura mult. Întrucât acţionează călăuziţi de simţuri, cuvintele lor vor imprima emoţiilor lor capacitatea de a se transpune într-o comportare corespunzătore. Dar de îndată ce a trecut emoţia, totul s-a sfârşit. Un alt punct însemnat în legătură cu creştinii sufleteşti este faptul că sunt neobişnuit de dăruiţi. Credincioşii robiţi de păcat nu sunt nici pe departe atât de talentaţi, după cum nu sunt nici cei spirituali. Se pare că Dumnezeu toarnă din belşug daruri asupra celor sufleteşti, pentru ca aceştia să-şi dea de bună voie la moarte aceste daruri, aşa încât să le poate lua înapoi reînnoite şi proslăvite în urma învierii. Din păcate însă acestor sfinţi ai lui Dumnezeu le este lehamite să dea la moarte aceste daruri, folosindu-le, în schimb, la maximum în starea lor neînviată. Capacităţile primite de la Dumnezeu ar trebuie să poată fi folosite deDumnezeu spre slava Sa, dar credincioşii fireşti adesea consideră aceste daruri drept proprietatea lor. Atâta timp cât vor sluji pe Dumnezeu cu această gândire, vor continua să folosească aceste daruri potrivit cu ideile lor, fără să permită Duhului Sfânt să-i conducă. Iar când au succes, îşi atribuie lor înşişi toată slava. Evident toată slăvirea aceasta de sine şi autoadmiraţia sunt bine mascate; totuşi, oricât ar încerca să se smerească şi să-i dea slavă lui Dumnezeu, ei nu scapă din cercul vicios al egocentrismului. Da, slavă să-I fie adusă lui Dumnezeu, dar nu numai lui Dumnezeu, ci şi mie! – par să spună ei. Întrucât cei fireşti sunt foarte talentaţi, bogaţi în gândire şi în simţire, dobândesc uşor acces la inimile oamenilor, stârnindule numaidecât interesul. Prin urmare, adesea personalitatea creştinilor sufleteşti posedă un magnetism şi o forţă de atracţie asupra maselor, fiindu-le foarte uşor să câştige aclamaţia oamenilor de rând. Dar trista realitate este că sunt lipsiţi de o adevărată putere spirituală. Prin ei nu trece curentul puterii divine a Duhului Sfânt, ci vorbesc din plinătatea inimii lor. Oamenii îşi dau seama că au totuşi ceva, dar acest ceva nu e în stare să dăruiască viaţă adevărată celor care-i ascultă. Şi aşa se face că par în faţa oamenilor foarte bogaţi, în vreme ce ei sunt foarte săraci! În concluzie: Un credincios poate avea parte de oricare sau de toate experienţele de mai sus înainte de a fi cu totul izbăvit de jugul păcatului. Biblia şi experienţa de zi cu zi a vieţii constituie o dovadă a faptului că mulţi credincioşi sunt stăpâniţi simultan, pe de o parte de trupul lor, care-i duce la păcat, şi, pe de altă parte, de sufletul lor, ca să trăiască pe placullor. În Biblie ambele experienţe sunt numite „trăirea în firea veche“. Uneori în viaţa lor creştinii se lasă călăuziţi de păcatul trupului, alteori de voinţa proprie sufletului lor. Acum dacă e posibil ca cineva să guste multe plăceri ale sufletului, în acelaşi timp în care se înfruptă din tot atâtea plăceri ale trupului, nu este oare posibil ca el să experimenteze înălţătoare simţăminte sufleteşti atunci când trăieşte adevărate experienţe ale duhului?(Desigur, nu trebuie să uităm că sunt unii care îşi încheie o fază înainte de a trece la alta.) Prin urmare, experienţa credinciosului este o chestiune cât se poate de complexă. Este de o importanţă extraordinară să stabilim pentru noi înşine dacă am fost izbăviţi de tot ce e josnic şi urât. Numai după ce am fost izbăviţi atât de păcat, cât şi de eul nostru, vom puteafi socotiți cu adevărat spirituali.
  • Recomandări