Căderea omului

Căderea omului

Comentarii · 824 Vizualizări

Căderea lui Adam și Eva din perspectiva trupului, sufletului și a duhului.

Primul om s-a lăsat înfrânt de moarte prin faptul că a mâncat din roada cunoştinţei binelui şi a răului, dezvoltându-şi astfel în mod anormal viaţa sufletească. Satan a ispitit-o pe Eva cu o întrebare. Ştia el că întrebarea respectivă va stârni gândirea femeii. Dar dacă femeiaar fi rămas sub controlul duhului, ar fi respins numaidecât orice întrebare a lui Satan şi sămânţa de îndoială sădită prin aceasta. Încercând însă să răspundă, ea şi-a exercitat puterea minţii, care a îndemnat- o la neascultare faţă de duh. Fără îndoială, întrebarea lui Satan a fost plină de erori grave, căci motivul lui principal a fost pur şi simplu s-o determine pe Eva să facă uz de puterea de gândire a minţii. Poate la început se va fi aşteptat ca Eva să-l corecteze imediat, dar vai! Eva a îndrăznit să schimbe Cuvântul luiDumnezeu în conversaţia ei cu Satan. Şi atunci vrăjmaşul a prins curaj, făcând pasul următor şi ispitind-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, având grijă să-i promită că prin asta i se vor deschide ochii şi va fi ca Dumnezeu – adică, va cunoaşte binele şi răul. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el“ (Geneza 3:6). Aşa a privit Eva chestiunea aceasta. Mai întâi, Satan a provocat gândirea ei sufletească; apoi a făcut încă un pas, punând stăpânire pe voinţa ei. Rezultatul: Eva a căzut în păcat. Atacul lui Satan e totdeauna îndreptat asupra unei nevoi fizice. Şi în acest caz, nimic n-a fost mai simplu decât să-i amintească Evei să mănânce din roadă – deci o chestiune de ordin fizic. Apoi atrecut la ispitirea sufletului ei, sugerând că, dacă va ceda plăcerii, i se vor deschideochii şi va cunoaşte binele şi răul. Deşi o atare căutare după cunoaştere era perfect legitimă în sine, ea a dus însă la răzvrătirea duhului femeii faţă de Dumnezeu, deoarece ea a interpretat greşit interdicţia lui Dumnezeu, bănuindu-L pe Dumnezeu că ar fi avut intenţii rele când le-a interzis să mănânce din pomul respectiv. Ispita lui Satan are în vedere mai întâi trupul, dar apoi pătrunde până în adâncul sufletului, ajungând în cele din urmă la duh. Îndată ce a fost ispitită, Eva şi-a dat verdictul. La început, pomul era bun pentru hrană. Aceasta este „pofta cărnii“. Carnea Evei a fost prima aţâţată. Apoi a fost o plăcere pentru ochi. Aceasta e „pofta ochilor“. Atât trupul, cât şi sufletul îi erau deja ademenite. În al treilea rând, „era de dorit ca să-l facă pe cineva înţelept“. Aceasta e „lăudăroşenia vieţii“. O asemenea dorinţă a dezvăluit nestatornicia emoţiilor ei şi şovăiala care i-a cuprins voinţa. Sufletul îi era acum agitat peste măsură. Nu mai asista ca un simplu spectator, ci îşi luase deja un rol activ, poftind cu tot dinadinsul fructul. Ce primejdioase sunt emoţiile oamenilor! Dar oare de ce a dorit Eva fructul? Nu era numai pofta cărnii şi a ochilor la mijloc, ci şi curiozitatea firească de a cunoaşte înţelepciunea. În urmărirea înţelepciunii şi a cunoştinţei – da, chiar şi a acelei cunoştinţe aşa-zise „duhovniceşti“ – adesea se pot depista activităţile sufletului. Când cineva încearcă să-şi dezvolte cunoştinţele, făcând gimnastică mintală, prin intermediul cărţilor, fără să aştepteajutorul lui Dumnezeu şi fără să ceară călăuzirea Duhului Sfânt, sufletul său este atunci în deplină desfăşurare. Lucrul acesta îi va diminua viaţa spirituală. Deoarece căderea omului a fost prilejuită de căutarea cunoaşterii, Dumnezeu foloseşte acum „nebunia crucii, ca să nimicească înţelepciunea celor înţelepţi“. Intelectul a fost cauza principală a căderii. Prin urmare, pentru ca cineva să poată fi mântuit, trebuie să creadă în nebunia Cuvântuluicrucii, iar nu să se bizuie pe intelectul său. Pomul cunoştinţei îl face pe om să cadă; de aceea, Dumnezeu foloseşte „pomul nebuniei“ – lemnul crucii (1 Petru 2.24) pentru a mântui suflete. „Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept“ (I Cor. 3:18-20; vezi şi I Cor. 1:18-25). După ce am analizat cu atenţie relatarea căderii omului, acum vom vedea că, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, Adam şi Eva şi-au dezvoltat anormal sufletul, până acolo încât l-au aşezat în detrimentul spiritului lor, prăbuşindu-se în întuneric. Elementele proeminente ale sufletului sunt: voinţa, mintea şi emoţiile omului. Voinţa este organul deciziei, deci, stăpânul omului. Mintea este organul gândirii, în vreme ce emoţiile fac parte din domeniul afectelor. Apostolul Pavel ne spune că „nu Adam a fost amăgit [înşelat]“, indicând prin aceasta faptul că mintea lui Adam a rămas intactă în ziua aceea fatală. Mintea Evei a fost cuprinsă de slăbiciune: „Femeia a fost amăgită şi s-a făcut vinovată de călcarea poruncii“(1 Timotei 2:14). Conform relatării Genezei, este scris că femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom“ (Geneza 3:13). Despre bărbat se spune însă că a zis „Femeia mi-a dat [nu „m-a amăgit“]“ (Gen. 3:12). E limpede că nu Adam a fost cel înşelat. Mintea lui a rămas trează. EI a ştiut bine că mănâncă din fructul oprit, şi totuşi a continuat să mănânce, din pricina afecţiunii sale pentru Eva. Adam a priceput îndată că ceea ce spunea şarpele nu era decât înşelăciunea vrăjmaşului. Din cuvintele apostolului, suntem înclinaţi să credem că Adam a păcătuit cu voia. A iubit-o pe Eva mai mult decât s-a iubit pe sine însuşi. A făcut din ea idolul lui şi, din pricina ei, a fost gata să se răzvrătească împotriva poruncii creatorului Său. Ce trist că mintea i-a fost dominată de emoţii, iar raţiunea biruită de afecţiunile sale! Oare de ce n-au crezut oamenii adevărul? Fiindcă au găsit plăcere în fărădelege (2 Tes. 2:12). Adevărul nu este lipsit de raţiune, dar oamenii nu-l iubesc. Prin urmare, când cineva se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, el crede cu inima sa (nu cu mintea) şi aşa este îndreptăţit (Romani 10:10). Satan l-a făcut pe Adam să păcătuiască, punând stăpânire pe voinţa sa, prin intermediul emoţiilor sale, în vreme ce peEva Satan a ispitit-o să păcătuiască, robindu-i voinţa, prin mintea ei întunecată. Când voinţa, mintea şi emoţiile sale au fost otrăvite de şarpe, omul luându-se după Satan, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu, duhul lui – care fusese capabil să comunice cu Dumnezeu – a suferit o lovitură de moarte. Aici putem vedea legea care guvernează puterea lui Satan. El foloseşte lucrurile care au atracţie pentru trup (consumul fructului) pentru a ispiti sufletul omului la păcat. De îndată ce sufletul păcătuieşte, duhul se afundă în beznă totală. Ordinea lucrării sale e întotdeauna următoarea: din exterior spre interior. Dacă nu începe cu trupul, atunci începe acţionând asupra minţii sau a emoţiilor, ca apoi să ajungă la voinţa omului. În clipa în care voinţa omului a cedat în faţa lui Satan, îndată acesta pune stăpânire pe întreaga fiinţă a omului, omorând duhul. Cât de deosebită este lucrarea lui Dumnezeu! El întotdeauna lucrează din interior spre exterior. Dumnezeu începe să opereze în duhul omului, continuând apoi cu luminarea minţii lui, producând o trezire a emoţiilor sale şi făcându-l să exercite puterea voinţei asupra trupului, pentru aducerea laîndeplinire a voii lui Dumnezeu. Toate lucrările satanice sunt executate din exterior spre interior. Toate lucrările divine se săvârşesc din interior spre exterior. În felul acesta, putem distinge foarte uşor când o lucrare vine de la Dumnezeu şi când vine de la cel rău. În plus, toate acestea ne învaţă că odată ce Satan a pus stăpânire pe voinţa omului, practic a ajuns să aibă stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Ar trebui să observăm cu atenţie că sufletul este acolo unde omul îşi exprimă voinţa sa liberă şi stăpânirea sa proprie. Biblia, prin urmare, adesea spune că sufletul este acela care păcătuieşte. De pildă, la Mica 6:7 se spune astfel: „Păcatul sufletului meu“. Ezechiel 18:4- 20: „Sufletul care păcătuieşte“. Iar în cărţile Levitic şi Numeri se aminteşte adesea că „sufletul păcătuieşte“. De ce? Fiindcăsufletul este cel care se hotărăşte să păcătuiască. O definiţie a păcatului ar putea fi următoarea: „Voinţa care îşi dă consimţământul de a ceda în faţa ispitei“. Păcătuirea ţine direct de voinţa sufletului. Prin urmare, şi ispăşirea trebuie făcută pentru suflet. (Vezi Exod 30:5.) „Căci sufletul cărnii [trupului] este în sânge. Vi l-am dat ca să facă ispăşire pentru sufletele voastre, căci sângele este acela care face ispăşire pentru sufletele voastre înaintea lui Iehova“ (Numeri 31:50, Darby). Întrucât sufletul este acela care păcătuieşte, e normal ca sufletul să aibă nevoie de ispăşire. Şi nu poate să fie ispăşit decât tot printr-un suflet: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora . . . S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi“ (Isaia 53:10-12). Cercetând natura păcatului Iui Adam, descoperim că, pe lângă răzvrătire, mai era şi un fel de independenţă la mijloc. Să nu pierdem din vedere faptul că voinţa lui era liberă. Pe de o parte, pomul vieţii implică un sentiment de dependenţă. Omul în vremea aceea nu poseda natura lui Dumnezeu, dar dacă ar fi luat din roada pomului vieţii, ar fi putut să dobândească viaţa lui Dumnezeu. Atunci ar fi putut atinge culmea, posedând însăşi viaţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă dependenţă. Pe de altă parte, pomulcunoştinţei binelui şi răului sugerează independenţă, întrucât omul, prin exercitarea voinţei sale libere, s-a străduit să ajungă la o cunoştinţă ce nu fusese promisă – la un lucru pe care Dumnezeu nu i-l acordase. Răzvrătirea sa a fost o declaraţie a independenţei sale.Răzvrătindu-se, el a arătat că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Mai mult, căutând cunoştinţa binelui şi a răului a mai demonstrat independenţa sa, prin faptul că nu era mulţumit cu ceea ce îi dăduse deja Dumnezeu. Diferenţa dintre ceea ce este duhovnicesc şi sufletesc este foarte clară aici. Cel duhovnicesc depinde „în totul totului tot“ de Dumnezeu, fiind pe deplin satisfăcut cu ceea ce a dăruit Dumnezeu. În schimb, cei sufleteşti se îndepărtează de Dumnezeu. poftind după ceea ce nu a dăruit Dumnezeu, mai ales după „cunoştinţă“. Independenţa este un semn caracteristic al celor sufleteşti. Lucrul acela – oricât de bun ar fi, chiar închinarea la Dumnezeu – este din domeniul sufletului, dacă nu presupune o încredere deplină în Dumnezeu, ci se bazează, mai degrabă, pe forţele proprii ale omului. Pomul vieţii nu poate să crească în lăuntrul nostru alături de pomul cunoştinţei. Răzvrătirea şi independenţa stau la rădăcina tuturor păcatelor, atât ale celor păcătoşi, cât şi ale „sfinţilor“.