Creștinul sufletesc

Caracteristici și fapte ale creștinilor care încă se afla la nivelul de prunci spirituali și prin urmare sunt încă firești (sufletești) sau lumești cum îi numește Pavel în scrisoarea către Corinteni.

Creștinul sufletesc

Sufletul diferă inevitabil de la persoană la persoană. Nu e un stereotip. Fiecare din noi își are individualitatea proprie – caracterul său unic, pe care-l va purta cu el în veșnicie. Când ne întoarcem la Dumnezeu, această „amprentă proprie“ nu dispare, căci, altfel, închipuiți-vă cât de ștearsă și fără culoare ar fi viața în eternitate!Întrucât sufletele tuturor oamenilor diferă atât de mult între ele, decurge de aici că și credincioșii sufletești se deosebesc mult între ei. Prin urmare, vom vorbi aici numai în linii mari generale, scoțând în evidență trăsăturile mai pronunțate cu care toți copiii Domnului își pot compara experiențele proprii. Credincioșii sufletești sunt neobișnuit de curioși din fire. De pildă, însuși faptul că studiază cu ardoare profețiile Bibliei se datorează faptului că-i stăpânește dorința de a ști ce le rezervă viitorul. Credincioșii firești au tendința să-șietaleze superioritatea și deosebirile față de alții prin felul cum se îmbracă, prin vorbirealor și prin faptele comise. Mereu se străduiesc să-i șocheze pe oameni, obligându- i astfel să le recunoască nemaipomenitele realizări. Desigur, această tendință datează uneori dinaintea convertirii; dar chiar după convertire, le este greu să se debaraseze de această pornire naturală. Spre deosebire de creștinii spirituali, care nu caută atâta să-și explice experiența lor cu Domnul, cât se străduiesc să trăiască și să fie una cu El, credincioșiisufletești se silesc mereu să înțeleagă orice fenomen cu mintea lor. Le place să argumenteze, să despice firul în patru și să discute la nesfârșit. Nu faptul că nu au reușit să atingă idealul dorit al vieții lor îi neliniștește pe ei, ci neputința de a înțelege absența experiențelor spirituale în viața lor – iată ce-i îngrijorează! După ei, a cunoaște intelectual e totuna cu a trăi faptul respectiv în experiența vieții. Ce amarnic se păcălesc aceștia!Cei mai mulți credincioși sufletești își iau o alură de neprihăniți, chiar dacă uneori aceasta e mascată. Țin cu încăpățânare la punctele lor de vedere, fie și cele mai mărunte și mai neînsemnate! Fără îndoială, e corect să ne ținem strâns de doctrinele esențiale de bază ale Bibliei, dar nu trebuie să ne lipsească și bunul simț de a lăsa la latitudinea altora punctele mai puțin importante. Chiar dacă avem convingerea că lucrurile stau exact așa cum credem noi, nu cred însă că-i va place Domnului dacă înghițim cămila și, în același timp, strecurăm țânțarul! Mai degrabă, trebuie să renunțăm la deosebirile mici, urmărind,în schimb, obiectivul comun. Uneori mintea creștinilor sufletești e asaltată de duhul rău; prin urmare, gândirea lor devine încâlcită, încurcată și uneori întinată. Adesea, în conversațiile cu ei, îți răspund la întrebări pe care nu le-ai pus; îi ia gura pe dinainte; trec de la un subiect la altul, fără nici o ordine, dovedind cât de împrăștiate le sunt gândurile.Chiar atunci când se roagă și citesc Biblia, mintea le fuge la cu totul alte lucruri decât ceea ce ar trebui să-i preocupe. Deși creștinii aceștia nu stau să se gândească mult când e să întreprindă ceva, în schimb, altora le spun mereu cât de atenți sunt ei să-și calculeze fiecare gest și să procedeze întotdeauna în conformitate cu principiile lor ferme, aducând în sprijinul acestei teorii chiar întâmplări reale din viața lor, căci, lucru foarte ciudat, uneori nu acționează decât după ce s-au gândit bine – de două sau de trei ori. Hotărât lucru, e imposibil să prevezi ce vor face în cutare sau cutare situație. Credincioșii carnali [firești] sunt ușor de impresionat. Uneori sunt extrem de fericiți, jubilând de bucurie, pentru ca alteori să cadă într-o cumplită tristețe și chiar deprimare. Când sunt pe culme, nu-și mai încap în piele de fericiți ce sunt și se avântă încrezători spre cer, în vreme ce atunci când îi doboară întristarea, nu le mai pasă de nimeni și-și închipuie că nimeni nu mai are nevoie de ei. Vin, în viața lor, clipe de bucurii atât de intense încât, inima le e cuprinsă parcă de un foc ceresc în fața comorilor ce le-au descoperit. Cu tot atâta forță îi lovește însă și disperarea, când cad în deznădejde și nu mai au chef de nimic. Atât bucuriile, cât și întristările lor depind în mare măsură de sentiment. Însăși viața lor e mereu supusă unor permanente schimbări, căci ei sunt sub stăpânirea emoțiilor. O altă trăsătură a „sufleteștilor“ este hipersensibilitatea lor. Nu e deloc ușor să trăiești cu oameni de felul acestora, căci îți interpretează fiecare gest ca și când ar fi îndreptat împotriva lor. Se supără foc când li se pare că sunt neglijați. Se simt jigniți dacă au impresia că te-ai schimbat câtuși de puțin în atitudinea ta față de ei. Acestor credincioși le vine foarte ușor să lege prietenii intime cu mai toată lumea, deoarece însetează după afecțiune. Sunt foarte receptivi la orice despărțire. Orice schimbare ușoară în relația cu ei le va umple sufletul de cumplite dureri. Și astfel, oamenii aceștia cad în iluzia de a crede că suferă pentru Domnul. Dumnezeu e pe deplin conștient de slăbiciunea celor sufletești, când aceștia fac din ei înșiși centrul tuturor preocupărilor lor și se consideră deosebit de înaintațide îndată ce au câștigat o mică biruință pe plan spiritual. Domnul le dă acestora daruri speciale și experiențe supranaturale, care-i învrednicesc să trăiască momente de bucurie și părtășie cu Domnul atât de înălțătoare, încât, cred ei, mai că L-au văzut și L-au atins aievea pe Domnul. Dar El se folosește de aceste manifestări speciale ale harului Său pentru a-i smeri și a-i apropia de Dumnezeul oricărei har. Din nefericire, credincioșii nuțin cont de dorința Domnului, ci, în loc să dea slavă lui Dumnezeu în asemenea momente și să se apropie tot mai mult de El, profită de harul respectiv în interesele lor proprii, ca să se poată lăuda la alții cu „starea lor duhovnicească“. De-acum se socotesc mai tari ca alții, căci, își zic dânșii, oare poate fi cineva mai spiritual decât unii ca ei, care au avut experiențe atât de mișcătoare cu Domnul? Mai mult, credincioșii sufletești au numeroase experiențe sentimentale care-i determină să se considere mai spiritualidecât alții, uitând că tocmai pentru că au aceste simțiri e o dovadă în plus că sunt creștini firești. Nu prin simțuri, ci prin credință trăiesc cei spirituali! De multe ori creștinul firesc e deranjat de lucruri exterioare. Persoane sau evenimente sau lucruri din lumea înconjurătoare îi invadează numaidecât ființa lăuntrică și-i fură pacea duhului său. Iaașează-l pe cel sufletesc într-un mediu vesel și îndată va fi și el vesel! Pune-l însă lângă unul necăjit, și curând va deveni ca acesta, căci o altă trăsătură a sa este ușurința cu care împrumută stările persoanei sau situației cu care este asociat. De obicei, sufleteștii prosperă atunci când „simt“ – când au parte de ceva tangibil pe plan emotiv. Domnul le face harul de a-I gusta prezența Sa binecuvântată, înainte ca aceștia să atingă pragul maturității spirituale. Evident pentru ei o asemenea senzație este un prilej de necurmată bucurie. Dar Domnul trece apoi la altă fază în lucrarea Lui cu ei și iarăși Își retrage pentru moment atingerea mâinii Sale, pentru ca, încetul cu încetul, să-i învețe să se lase înțărcați de simțuri, umblând, în schimb, prin credință. Dar ei nu înțeleg calea Domnului și-și închipuie că starea lor spirituală e la înălțime numai atunci când simt prezența Domnului, în vreme ce atunci când nu-L mai simt aproape, cred despre ei că nu mai sunt creștini atât de buni. Creștinii firești sunt dominați de o trăsătură comună: le place să vorbească. Ei știu că n-ar trebui să rostească atâtea cuvinte, dar se lasă antrenați în discuții interminabile, sub impulsul emoțiilor lor excitate. Le lipsește stăpânirea de sine în vorbire; de îndată ce și-au deschis gura, parcă și-au luat rămas bun de la judecata sănătoasă. Din gură încep să le iasă cuvintele alandala, ca un șuvoi nestăpânit. Iarăși, creștinul sufletesc știe că n-ar trebui să fie așa de limbut, dar nu știe să se oprească înainte de depăși măsura. Or, odată ce și-au pierdut controlul, gânduri de tot felul le invadează conversația, declanșând schimbări rapide de subiect și o sporire și mai mare a volumului de cuvinte. Or, „unde abundă cuvintele, fărădelegea nu lipsește“ ni se spune la Proverbe 10:19. Căci rezultatul va fi ori pierderea controlului, pentru că s-a vorbit prea mult, și pierderea păcii, pentru că s-a dezbătut prea mult, ori chiar pierderea dragostei, prin intermediul criticilor, deoarece acești credincioși, în taina inimii lor și cu multă fățărnicie, vor îndrăzni să-i judece pe alții pentru că vorbesc prea mult și vor deplânge acest neajuns la ei. Pe deplin conștient că ușurătatea nu are ce căuta la un sfânt, creștinul firesc își găsește totuși plăcerea în vorbărie ușuratică şi glume nesărate, fie spuse de el, fie auzite de la alții. Sau s-ar putea să se ambaleze în discuții foarte vesele, din care să nu se mai poată opri. Deși uneori chiar el însuși va condamna acest gen de vorbire total nefolositoare, asta nu va dura multă vreme; căci atunci când emoțiile vor fi din nou stârnite în el, automat se va întoarce la vechea sa distracție. Credincioșii sufletești se mai complac în „,pofta ochilor“. Ceea ce domină atitudinile lor este concepția artistică sau estetică despre lume, pe care o are la un și-au însușit poziția de om mort față de concepțiile artistice umane, ci încă și acum se laudă cu simțul lor fin de artist pe care-l posedă. Iar dacă se întâmplă să nu fie admiratori înfocați ai artei, vor trece, în schimb, în cealaltă extremă, manifestând o totală indiferență față de frumos și îmbrăcându-se în zdrențe, pentru a dovedi să suferă pentru Domnul. Dintre cei care trăiesc dominați de suflet, intelectualii sunt aceia care se vor considera pe ei înșiși drept „boemi“. Când afară se întâmplă să fie mohorât sau în câte o seară cu lună plină, oamenii aceștia vor simți un îndemn deosebit să-și verse sentimentele ce le animă sufletul în poezii pline de patos. Adesea vor fi găsiți plângându-și soarta și vărsând lacrimi amare de autocompătimire. Celor din categoria aceasta le place în mod deosebit literatura, pe care o admiră la modul sublim, ca să nu mai pomenim de genul liric, pentru care au o predilecție deosebită, recitând mereu versurile lor preferate, care-i fac să se înfioare de încântare. Văzând cum toate în lumea asta par să meargă în jos, într-un declin permanent, ei vor fi ispitiți să se retragă din lume, ducând o viață retrasă, care să-i mențină pe ei la nivelul lor superior, de mare puritate, spre deosebire de alți credincioși „de rând“, care... „uite ce existență materialistă, de înrobire față de cele pământești, duc!“ Nu tot așa e cu ei! O, nu! Căci ei se consideră mult prea duhovnicești, când în realitate sunt dintre cei mai sufletești! Atitudinea aceasta firească constituie cel mai mare obstacol în calea pătrunderii lor pe tărâmul cu adevărat spiritual, deoarece ei sunt stăpâniți aproape total de emoțiile lor. Cea mai mare piedică constă în faptul că ei nici nu-și dau seama de pericolul grav care-i paște prin mulțumirea lor de sine. Credincioșii firești cunosc o mulțime de lucruri despre domeniul spiritual, dar când e vorba de practică și experiență în acest domeniu, sunt foarte deficitari. Ei osândesc pe alții la acest capitol, dar pe ei înșiși nu se corectează. Când aud învățătura despre despărțirea sufletului de duh, mintea lor naturală îi ajută să asimileze numaidecât aceste cunoștințe. Dar iată ce vor face ei după aceea: vor începe să disece și să cântărească toate gândurile și acțiunile sufletești observate la alții, fără să se preocupe câtuși de puțin de propria lor viață. Cunoștințele dobândite de ei cu atâta ușurință le vor da imediat noi muniții pentru a mai judeca pe câte încă un nefericit ce le cade în Experiența credincioșilor sufletești 105 plasă, uitând că și ei au aceeași nevoie pe care o observă la alții. Această propensiune de a critica mereu este trăsătura comună ce-i caracterizează pe toți creștinii sufletești. Ei au capacitatea sufletească de a primi cunoștința, dar le lipsește capacitatea de a se smeri. În legăturile cu alții lasă impresia că sunt oameni reci și neînduplecați, manifestând aproape întotdeauna o anumită asprime. Spre deosebire de credincioșii spirituali, omul din afară al celor sufletești n-a fost încă zdrobit; prin urmare, ei nu sunt oameni ușor de abordat; nu poți fi acceptat cu una cu două în compania lor. Creștinii dominați de viața sufletului sunt oameni foarte mândri, deoarece centrul vieții lor îl formează eul lor. Oricât s-ar sili ei să-I dea lui Dumnezeu slava, credincioșii sufletești sfârșesc mereu prin a se ocupa în exclusivitate de ei înșiși. Fie că-și declară viața bună, fie rea, tot în jurul lor se învârt gândurile lor, pentru că nu s-au pierdut încă pe ei înșiși în Dumnezeu. Vor fi foarte răniți dacă nu li s-a cerut colaborarea la vreo lucrare sau au fost socotiți nevrednici de cineva. Nu pot suferi să fie înțeleși greșit ori criticați de cineva, deoarece ei, spre deosebire de frații lor mai spirituali, n-au învățat să primească bucuroși toate poruncile lui Dumnezeu, și cele care se lasă cu înălțarea lor, și cele care-i pun în situația de a fi lepădați. Nefiind dispuși să apară inferiori în fața altora, fac tot ce le stă în putință să nu fie disprețuiți de oameni. Chiar după ce au primit harul de a-și cunoaște adevărata stare de trăire la nivelul vieții sufletești corupte, și încă și după ce s-au smerit înaintea lui Dumnezeu, socotindu-se cei mai răi din lume, ironia face însă ca apoi ei să se considere mai smeriți decât alții, lucru nemaipomenit, ajungând să se laude cu însăși smerenia lor! Mândria e cuibărită adânc în oasele lor.

  • Recomandări