La sfârșitul acestei săptămâni descopăr că adevăratele biruințe nu au fost momentele mari, ci acele clipe în care Dumnezeu mi-a liniștit frământările fără ca eu să observ. Îi mulțumesc pentru felul discret în care a așezat ordine în haosul meu interior. Pentru gândurile care s-au limpezit abia după ce I-am spus, poate fără cuvinte, că nu mai știu încotro. Pentru întâlnirile care au venit exact când aveam nevoie să nu mă simt pierdut. Înțeleg acum că harul nu e doar o doctrină, ci o realitate care modelează sufletul în tăcere. Și pentru această tăcere lucrătoare îi mulțumesc, știind că în ea a stat adevărata mea biruință.